După Marea Unire, ortodocşii din Basarabia, Bucovina şi Transilvania aveau sisteme organizatorice diferite faţă de cel din Vechiul Regat, inclusiv din punctul de vedere al învăţământului teologic. De aceea a trebuit realizată, pe lângă unificarea politică şi administrativă şi o unificare religioasă. Discuţiile cu privire la modelul acestei reorganizări au fost aprinse, existând numeroase proiecte. Constituţia din 1923 stabilea că „Biserica ortodoxă română fiind religia marei majorităţi a Românilor este biserică dominantă în Statul român” şi că organizarea internă a ei se va hotărî prin lege specială (art. 22).
În 1925 erau votate Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, impunându-se punctul de vedere al transilvănenilor, la baza legii stând Statutul Organic al lui Andrei Şaguna care presupunea autonomia faţă de stat şi implicarea mirenilor alături de laici în conducerea Bisericii1. Tot în 1925 Biserica Ortodoxă autocefală a României a fost ridicată la rangul de Patriarhie, mitropolitul primat Miron Cristea devenind patriarh.
Pentru că după Unire în noul stat român se regăseau în număr relativ mare şi alte culte a fost necesar un act normativ care să le privească şi să reglementeze raporturile dintre ele. Astfel a apărut Legea pentru regimul general al cultelor din 1928 unde cu privire la problemele legate de învăţământ se prevedea:
Art. 15. Cultele pot înfiinţa şi conduce institute speciale pentru pregătirea clerului lor.
Programele pentru studiile teologice vor fi stabilite de autoritatea bisericească competentă şi vor fi comunicate Ministerului Cultelor.
Studiul istoriei, al limbii şi literaturii române şi al Constituţiunii ţării sunt obligatorii în aceste institute şi se vor preda conform unui program stabilit de autoritatea bisericească competentă în acord cu Ministerul Cultelor şi acel al Instrucţiunii, aşa fel ca să nu împiedice pregătirea teologică specială şi să fie compatibil cu caracterul religios-moral al acestor institute.2
Reorganizarea învăţământului teologic a fost o preocupare importantă după 1918. Trecerea şcolilor teologice de sub controlul statului în grija Bisericii era văzută ca o soluţie, cel mai important proiect în acest sens fiind cel propus de o comisie sinodală condusă de Mitropolitul Nicolae Bălan. Instituţiile de învăţământ teologic, aflate sub conducerea Bisericii, urmau să fie de trei tipuri: Facultăţi de teologie de 4 ani, Academii teologice sau de vocaţie de 4 ani şi Seminarii de vocaţie de 6 ani3. Acest proiect nu a fost însă adoptat păstrându-se vechea organizare a Seminariilor de 8 ani rămase sub controlul statului. Deşi propuneri de reformă au mai existat, în întreaga perioadă interbelică s-a păstrat acelaşi statut al şcolilor teologice.
În discuţiile legate de restructurarea învăţământului teologic se dorea să se ţină cont şi de opiniile celor implicaţi direct în actul educativ. La solicitarea Sfântului Sinod, în 1922, profesorii Seminarului „Veniamin Costachi” veneau cu o serie de propuneri referitoare la organizarea şcolilor teologice4. Apreciindu-se rolul fundamental jucat de Seminarii pentru formarea religioasă şi naţională, se recomanda înmulţirea numărului lor şi renunţarea la obligativitatea ca absolvenţii să devină preoţi. Prin păstrarea materiilor de cultură generală ca în programa celorlalte licee, dar cu un număr mai mic de ore şi adăugarea disciplinelor teologice, Seminariile ar fi putut deveni atât baze de recrutare a studenţilor din facultăţile teologice, cât şi şcoli care să asigure o educaţie temeinică într-un climat moral, mai ales pentru populaţia rurală lipsită de mijloace.
În anul 1925, într-un raport către minister, directorul Valeriu Iordăchescu susţinea necesitatea unei reforme, dar nu în sensul cantonării în domeniul strict religios ci prin lărgirea domeniilor de studii pentru seminarişti. Argumentele sale dovedesc o viziune lucidă asupra învăţământului teologic:
Nici într-un caz reducerea programei de studii în Seminarii, împuţinarea anilor de studii şi transformarea lor într-un fel de şcoli de practică bisericească, n-ar putea aduce o amelioarare, ci ruina Bisericii. O astfel de soluţie, pleacă de la ipoteza că învăţătura mai puţină păstrează în om credinţa religioasă, că învăţătura multă depărtează de la această credinţă şi că deci, dacă vrem să avem preoţi îndeajunşi de devotaţi, nu-i nevoie de prea multă instrucţie, ci de un simplu dresaj în practicile cultului. (...) Fără îndoială deci, că a reduce nivelul cultural al preoţimei, prin simplificarea programei, ar însemna pur şi simplu să arunci preoţimea în starea de semidoctism, mediul cel mai prielnic pentru toate atitudinile anarhice în gând şi faptă. Departe deci de a ne gândi la altă soluţie decât o ameliorare a programei de studiu, aşa fel realizată ca să poată înfăţişa elevilor seminarişti toată frumuseţea şi vigoarea adevărului religios creştin, singurul mijloc posibil de a potoli şi face să dispară funestele conflicte de conştiinţă din sufletele lor.5
Aceste idei nu s-au concretizat într-o lege aşa că în 1928, de data aceasta la cererea Ministerului Cultelor, profesorii de la Seminarul din Iaşi veneau cu noi propuneri6. Era susţinută şi acum necesitatea acceptării disciplinelor de cultură generală, fără a se neglija studiile religioase pentru a căror aprofundare se solicita un an în plus faţă de liceele obişnuite. Se insista asupra evitării oricărei izolări a Seminariilor, care ar fi trebuit să permită absolvenţilor a trei ani de studii, dacă nu simţeau chemarea pentru preoţie, să se poată înscrie în clasa a IV-a de liceu, iar în limita locurilor disponibile să fie primiţi în clasa a IV-a de Seminar şi absolvenţii de gimnazii. Pentru profesori se cerea un statut asemănător ca în cazul liceelor, dar recrutarea lor ar fi trebuit să fie făcută şi după criterii religioase. Se mai dorea creşterea rolului preotului spiritual al şcolii, şi alegerea pedagogilor dintre studenţii la teologie. Nici aceste propuneri nu au stat la baza unui act legislativ.
În perioada interbelică la conducerea Seminarului s-au schimbat puţini directori, existând o stabilitate din acest punct de vedere. Pr. Pavel Savin, care a purtat de grijă şcolii mai bine de 20 de ani cuprinzând şi perioada războiului, a rămas în această funcţie până în 1921 când a fost urmat de Pr. Valeriu Iordăchescu succedat, în 1925, de fratele său Pr. Cicerone Iordăchescu, ambii la începutul unei cariere încununate la Facultăţile de Teologie din Chişinău şi Iaşi. În 1928, la conducerea Seminarului a fost numit Pr. Ioan Negoiţă care a condus destinele şcolii până în 1940, cu o întrerupere de două luni în 1938, atunci când l-a înlocuit Pr. Nicolae Donos. Vremurile tulburi de la începutul anilor ´40 au adus unele schimbări: la moartea lui Ioan Negoiţă director a devenit Arhim. Valerian Zaharia (iulie 1940 - februarie 1941), viitorul episcop al Oradei. Pentru un an, a urmat în funcţie Pr. Gh. Tudorache, pentru ca în perioada războiului şi a refugiului soarta nesigură a şcolii să fie încredinţată Pr. Ilie Gheorghiţă (februarie 1942-martie 1945).
Foarte des în perioada interbelică revenea în rapoartele anuale problema sanitară. Din cauza numărului mare de elevi (uneori şi peste 350, dublu decât capacitatea optimă), a insalubrităţii zonei din vecinătatea şcolii, a sărăciei care ducea la o proastă alimentare şi a unei ineficiente asistenţe medicale. Condiţiile de trai din internat erau grele, orarul foarte încărcat, hrana era insuficientă fiind alocaţi pentru aceasta doar 30 de lei pe zi, din care 15 erau daţi de părinţi. Dormitoarele erau prost încălzite, spaţiul era foarte redus şi nu exista o baie a şcolii, folosindu-se Baia Comunală. În 1926 erau cerute cu insistenţă reducerea numărului de elevi până la maximum 220, instalarea unei băi cu duş, cumpărarea unor „băi de picioare” pentru ca elevii să-şi spele picioarele măcar de două ori pe săptămână, renunţarea la lămpile cu petrol şi montarea unor becuri mai luminoase, achiziţionarea unui rezervor de apă, lărgirea curţii şi alte reparaţii de maximă necesitate.
Dintre toate acestea s-au realizat în anul următor doar montarea unui rezervor de apă şi renovarea curţii. Chiar şi aşa, numărul îmbolnăvirilor în anul şcolar 1926-1927 scăzuse considerabil. Tot în acest an, la intervenţia lui Mihail Sadoveanu, Seminarul fusese împroprietărit cu un teren de 10 hectare de vie în zona Păcurari, dar nu reuşise să intre în posesia pământului.7
În anul şcolar 1927-1928 s-au refăcut sobele, s-a montat un rezervor pentru a avea apă permanent, s-a amenajat parcul din curtea şcolii. Preocupările culturale au devenit mai numeroase: foarte des aveau loc conferinţe ţinute de personalităţi ca Mihail Sadoveanu, George Topârceanu sau Demostene Botez, iar biblioteca fusese catalogată după modelul Bibliotecii Universitare. Cumpărarea de cărţi pentru bibliotecă şi de materiale didactice a continuat şi în anii următori. Acum a fost terminată şi o clădire destinată personalului didactic. În 1928 a venit la conducerea seminarului Pr. Ioan Negoiţă, în acest an devenind profesor şi diaconul Ilie Gheorghiţă, viitorul director.
După 1937 s-a făcut tot mai simţită prezenţa politicului în viaţa Seminarului, elevii fiind organizaţi ca străjeri şi participând la evenimente propagandistice. Şi tonul rapoartelor anuale este unul mai puţin ferm. Dacă în 1928 conducerea se plângea că din cei şapte pedagogi de care aveau nevoi se puteau plăti doar patru, în 1938 se spunea că se descurcă foarte bine cu doi.
O anumită stabilitate economică a Seminarului şi depăşirea unor lipsuri nu au ţinut prea multă vreme. În 1940 clădirea şcolii era distrusă de cutremur, iar în anul următor cei mai mulţi dintre profesori fuseseră concentraţi în armata română. Intrarea României în al doilea război mondial însemna o nouă perioadă de criză, viitorul înfăţişându-se în culori sumbre.
Extras din volumul Pr.Mihai VIZITIU, Pr. Dragoş BAHRIM, A. TIMOFTI (coordonatori), Două secole de învăţământ teologic seminarial (1803 – 2003), Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, pp. 86-109.
1 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Bucureşti, 1994, p. 407-415.
2 Ioan Scurtu, Ioan Dordea (coord.), Minorităţile naţionale din România 1925-1931. Documente, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 1996, p. 267-273.
3 Mircea Păcurariu, op. cit., p. 453.
4 Anuarul Seminarului „Veniamin Costachi” din Iaşi, Iaşi 1928, p. 11-13 (v. Anexe).
5 Ibidem, p. 26.
6 Ibidem, p. 28-29.
7 Ibidem, p. 90-91.
